WALTERS Invest - Timis

PREZENTARE

Poziţionare geografică: Comuna Săcălaz este situată în partea de vest a judeţului Timis, la 5 km distanţă de municipiul Timişoara;

Componenţa: Săcălaz – centru administrativ, Beregsău Mare şi Beregsău Mic;

Căi de acces: DN 59A;

Suprafaţa: 13610 ha;

Comuna Săcălaz este situată în judetul Timiş, în zona de câmpie, fiind străbătută apele pârâurilor Beregsău Mare şi Niarad. Descoperirile arheologice atestă existenţa satului încă din neolitic, aşezarea fiind trecută pe harta descoperirilor neolitice şi eneologice aflată la Muzeul Banatului. Prima atestare documentară a satului datează din anul 1392 în diploma din 29 decembrie, care delimitează hotarul satului Zakalhaza, denumire pe care o va păstra până în anul 1520. Despre locuitorii din Sacalaz se cunosc din documentele existente că este un sat românesc de rit ortodox. In anul 1765 sosesc în Săcălaz primii colonişti germani. In anul 1767, cele 60 de familii românesti sunt dislocate la Torac (Yugoslavia), unde pun bazele unei noi aşezări. La rândul lui, satul Beregsău Mic a fost colonizat cu populaţie sârbească. Beregsău Mare a fost scutit de toate valurile de colonizări şi repopulări. Localitatea este atestată documentar într-o diplomă din 29 decembrie 1392, care delimita hotarul satului Zakalhaza, denumire pe care a păstrat-o până în anul 1520. Satele aparţinătoare sunt atestate încă din 1332.

Relieful este de câmpie.

Comuna Săcălaz este compusă din urmatoarele localiăţi: Localitatea de reşedinţă – SĂCĂLAZ, satele: BEREGSĂU MARE , BEREGSĂU MIC. Intre localitatea Săcălaz şi Beregsău Mare este o distanţă de 7,7 km, iar localitatea Beregsău Mic se află situată la o distanţă de 12,3 km, faţă de Săcălaz.

Istoric:

În urma războiului austro-turc (1713-1718) localităţile bănăţene devin proprietate a Casei Imperiale Austriece. La patru decenii după pacea de la Passarowitz începe colonizarea Banatului cu "elemente germano-catolice". Conform Ordinului Curţii de la Viena din 14 iulie 1765, semnat de Maria Tereza, "toate satele românesti aflate în calea coloniştilor germani, trebuiau mutate în alte părti". Este, de fapt, vorba de Patenta de colonizare a impărătesei Maria Tereza din 25 februarie 1763 si, mai apoi, de Ordinul, respectiv Decretul pe care l-a înaintat la Oficiul de Colonizare bănătean in 1765, prin care dispunea mutarea populaţiei romîneşti în partea de sud a Torontalului, pentru a face loc coloniştilor svabi. Ordinul acesta a fost precedat de un Memoriu al Contelui Perlas Riap, administratorul civil al Banatului, cunoscut de altfel ca duşman înverşunat al românilor. Datorita afacerilor lui necinstite a fost, în 1768, destituit şi dat pe mâna justiţiei. Istoricii maghiari descriu cu lux de amănunte brutalitatea cu care Curtea de la Viena a procedat la evacuarea populaţiei băştinaşe de aici, aflate de fapt în calea planurilor de expansiune germană spre răsărit. Alungaţi şi puşi pe drumuri în urma ordinului împărătesc, românii din Săcălaz şi din Serdin (vechiul Szodi) de peste Mureş, din Crisana (caruia coloniştii germani i-au schimbat numele în Schondorf, adică Sat Frumos) şi-au părăsit vetrele străbune şi, apucând pe malul Timişelului, Bega de azi, au luat-o spre apus oprindu-se abia în "prediul Torac" sau "Kincstari pusta" cum spune dr.Borovsky Samu, istoricul maghiar, în lucrarea sa "Torontal Varmegye". 340 de familii româneşti, cu vreo 2000 de suflete, în 500-600 de care cu boi, din comunele curat româneşti de odinioară Săcălaz şi Serdin.

Nu se ştie precis nici până astăzi unde s-au stabilit nou-veniţii. Probabil nu pe vatra vechiului Torac, care era la vreo câţiva km. mai la răsărit de vatra de azi a satului, ci după cum spune legenda, la Drumul Mare sau Drumul Impăratului, în scutul ulmilor seculari, de care îşi mai amintesc şi azi bătrânii satului. Este vorba de fapt, de Drumul Mare care duce din Becicherec (Zrenianin) spre Timişoara. Coloniştii au dat noilor aşezari numele satelor din care au venit: Săcălaz si Serdin. Cu aceste denumiri le aflăm inregistrate pe o hartă maghiară a Banatului din 1769. Nu s-au menţinut însa prea mult pe vatra aleasa. La numai câţiva ani, pe motivul nesiguranţei locului expus jafurilor şi tâlhăriilor, ei coboară pe malul râului Bega, pe o vatră mlăştinoasă, înconjurată de sălcii şi trestii înalte. Cu toate ca terenul era uşor inundabil şi greu de lucrat, aveau totuşi o mai mare siguranţă fiind feriţi din calea agresorilor şi tâlharilor. Din păcate din cauza acestei strămutari mulţi au părăsit satul. Cei ramaşi aici şi-au agonist cu multă sudoare cele necesare vieţii. Aceasta a constatat de altfel însuşi împaratul Iosif al II-lea, în urma celor trei călătorii ale lui prin Banat în anii : 1768, 1770 si 1773, călătorii în urma cărora şi românii au primit unele facilităţi. Deosebit de important e faptul că au primit pământ, dar nu pentru toţi aceasta a fost o uşurare. Era simplu pentru autorităţi să le dea noilor veniţi o parte din uriaşa pustă necultivată pe care statul avea interesul să o pună în valoare. Multe familii nu aveau cu ce lucra aceste suprafeţe, nu aveau nici unelte şi nici posibilităţi. La scurtă vreme statul a preluat de la aceste familii loturile încredinţate pentru a le întrebuinţa ca păşuni. În anul 1779, odată cu înfiinţarea Comitatului Torontal şi anexarea de către Ungaria a Banatului, ambele sate, Sacalazul şi Serdinul, îşi schimbă numele. Primul în Nagy Torac (Toracul Mare), iar cel de al doilea în Kiss Torac (Toracul Mic).